neoumanitate

Michel Houellebecq este unul dintre putinii scriitori europeni din ultima vreme – sau, s-o luam altfel: unul dintre putinii scriitori de alta limba decit engleza – notoriu, dar nu datorita unor calitati negustoresti exceptionale. Aceasta inseamna, desigur, ca pe scriitorul francez nu-l intereseaza traditia literaturii moderne, hiperconstienta de propriile sale modus essendi si modus operandi. Daca adaugam la acest refuz – oribil in cazul unui scriitor francez, cel putin – un explicit prozelitism, avem dintr-o data motivul pentru care, anul acesta, de pilda, Houellebecq a pierdut, la scor strins, ce-i drept, premiul Goncourt. Desi este singurul romancier francez din ultimele decenii – poate chiar primul inaintea lui Sartre – despre care, in viata fiind, au aparut in aceeasi toamna cinci carti (monografii, dialoguri, ancheta critica). Premiul Interallié care i-a fost acordat in compensatie a avut un singur rol: de a evita martiriul. Institutia literara franceza a vrut sa demonstreze, dar a esuat lamentabil, ca a tratat cu obiectivitate o opera a unui scriitor inconturnabil. Cum sa ramii indiferent in fata unei nimfomane talentate, asa cum este, de aproape zece ani, Michel Houellebecq? Lui Edmonde Charles-Roux, presedinta juriului Goncourt, i-a fost teama ca, acordindu-i premiul, se va discredita in fata colegilor de breasla. Si nu i l-a dat, dar gestul ei a fost cu atit mai ostentativ.

Autor: Alexandru MATEI